Mergeam pe strazi de tacere

aruncand biserici in aer

privind uitarea in fata,

distrugand amintirea vietilor

ce m-au definit prin urlet prelung

si vesnica tacere.

Imi aruncam inca pieile

acoperind de cenusa purpurie

trotoare si trecatori

privindu-i privind prin mine

halucinand abundent

cu ochii supurand

scurgandu-se in intuneric.

Mergeam pe strazile rosii,

tinandu-mi steaua in mana

urmad-o evlavios

spre iesire.

In decembrie 1989, poporul roman s-a rupt din mainile de otel ale dictaturii ceausiste si a inceput arhicunoscuta perioada de tranzitie. A fost aruncat batonul de dinamita, doar ca, din nefericire, ne-a explodat in fata. Explozivul nu a fost pregatit de noi, nici fitilul (prea scurt) si nici nu am fost noi cei care l-au aprins. Adevarul este, incontestabil, ca nu eram pregatiti si nici nu ne trecuse prin gand sa ne pregatim pentru seria de evenimente ce avea sa fie dezlantuita pe 21 decemprie 89.

Si iata-ne pe noi, cei ce am vazut lumina zilei in acel an, nascandu-ne cu mainile libere, cu ochii larg deschisi si cu dorinta neinfranata de a ne folosi aceste atuuri. Parintii nostri, care cu putin timp inainte isi rupsesera lanturile si catusele, si le pusesera la loc ca sa-si astupe ranile mult prea adanci, pentru care nu avusesera timp sa pregateasca bandaje. Sclavi la un nou stapan, as putea spune, stapan care, pentru a face economie, a pastrat aceleasi fiare si, uluitor aceiasi caini de paza.

Avand sangele si constiinta contaminate prin simpla ereditate cu temperamentul si instinctele inaintasilor nostrii, ne-am propagat exploziv, incercand sa acaparam toate formele de existena, pornind o rebeliune masiva al carei scop ramane neclar, ridicandu-ne impotriva oricarei valori vechi, instituind unele noi, a caror superficialitate suntem incapabili sa o reunoastem. Am ridicat baraje, blocand fluviul istoriei, lasand sa se scurga doar un paraias, limpede si otravit cu indiferenta noastra pentru tot ce inseamna cultura, bunavointa, bun simt, corectitudine. Gravitatea situatiei este mai mult decat evidenta, mai ales ca, fara sa ne dam seama, suntem prinsi in lanturile noi si lucioase pe care stapanirea le-a cumparat pe bani grei special pentru a nu ne da seama ca suntem controlati.

Diferenta dintre noi si cei dinaintea noastra e ca ne-au lasat sa tinem cu mainile noastre biciul si ne autoflagelam voiosi si naivi.

M-am nascut intr-un an de cotitura, eu si poate inca vreo cateva zeci, sute de mii. Oricat de cliseistic ar suna, este adevarul, un adevar pe care sunt nevoit sa il accept, intru-cat ma confrunt cu el in fiecare moment. Toti il acceptam, toti il ducem in spate; intrebarea e: cati il intelegem, sau incercam sa il intelegem cu adevarat, cati dintre noi s-au oprit din inotul permanent inpotriva oricarui curent pentru a aloca macar un minut de gandire faptului ca noi insine suntem o generatie de cotitura, o generatie ‘la fel de batrana ca moartea comunismului’? Simt un oarecare soc de fiecare data cand aud pe la televizor acea propozitie, invariabila ca inteles, insa progresiv variabila prin sentimentul pe care il emana, ‘se implinesc 10, 15, 20 de ani de la abolirea regimului ceausist’ si imi spun in sinea mea, ‘hei chestia asta e de-o seama cu mine!’. Din nefericire pentru stabilitatea mea emotionala, aceste cuvinte au o semnificatie mult mai profunda decat mi-as dori, starnindu-mi sentimente de falsa nostalgie, frustrare si totodata mandrie la gandul ca am vazut lumina zilei cu doar cateva luni inainte de momentul in care, (pentru scurta durata, e drept, si nu din proprie initiativa), natia din care ma trag si-a luat destinul in propriile maini si a inceput sa isi croiasca drum printre baltile de socialism ( balti care nici in ziua de azi nu s-au evaporat complet, dovedindu-se mult mai adanci decat s-ar fi crezut) si sa incerce sa-si gaseasca un locsor calduros intre natiuni democrate.

Sunt prins intr-o bucla de eu,
iar ecouri amortite se lovesc
stangaci de peretii ei
din ce in ce mai tarziu.
Bucla se largeste mereu, inghitind
cu nesat materia
ce devine efervescenta
la contactul cu atmosfera densa
de ego.
In spume incolore pot vedea
oglindindu-se o lume…
Aceasi lume,
da, da, e aceasi lume, ACEASI!

Am intrat. Am pus stapanire pe spatiul interior
desavarsindu-l, pornindu-i rotatia spiralata
spre mine.
Apoi am inceput sa ma raspandesc
din corpul meu explodand in unde,
serpuind in siruri vibrande,
repezindu-se, inodandu-se,
legandu-se in centre sinaptice,
preluand controlul,
miliarde de euri,
miliarde de sori negrii,
miliarde de tone
de materie translucida,
trans-spatiala,
trans-spirituala,
transformandu-se,
devenind trans-noi-uri,
comprimandu-se in nimic,
apoi, explodand in Tot.

————————————————————-

Esti a mea.

Ma ridic spiralat deasupra podelei
ce se intinde plata sub talpa mea curbata,
formand o arcada prin care marsaluiesc armate incarcate
de fiole si sticlute. Antice si goale.

Ma asez spiralat la nivelul podelei
ce se intinde plata sub spinarea mea spiralata,
formand arcade minuscule, pe sub care trec armate minuscule,
incarcate de fiole minuscule, sticlute minuscule, antice si goale.

Ma ridic in podul de jos formand
la nivelul podelei o arcada mare, imensa pentru armatele
ce au trecut pana acum. O arcada prin care se inghesuie sa treaca
un singur soldat, purtand o singura clepsidra
infundata, blocata cu o singura fiola, nou-nouta,
plina, condensata pana intr-un stadiu incandescent, orbitor.
Soldatul, de teama sa nu ramana cumva intepenit,
lasa clepsidra si fuge. O lasa chiar sub arcada mea.
Privesc in sticla clepsidrei si-mi vad chipul reflectandu-se,
iti vad chipul reflectandu-se. Aici erai!

Ma pierd in fiecare detaliu al tau, caci fiecare dintre ele
e o lume intreaga, un univers infinit,
ce ma asteapta, doar pe mine. Ma asteapta sa-l revendic.
In fiecare din ele te regasesc, in intreaga-ti fiinta,
un infinit de ecouri vivide ale existentei tale,
un amalgam de eu si tu, contopindu-se
absorbindu-se, creandu-ne pe NOI.

Vreau un teatru in care sa te tin in brate,

un teatru cu doar doua scaune,

un teatru doar al nostru.

Vreau un teatru cu o scena vie

pe care iubirea mea sa schiteze gesturi vii,

un teatru care sa miroasa a tine,

in care sa te pot saruta,

in care sa se joace non-stop

iubirea noastra.

- Da, m-am trezit, sunt treaz, nu mai striga! Lumina se desfasura deasupra asternutului meu ca fasii de papirus, galbejite si, ca si cele din Egipt, pline de hieroglife, nu faceau decat sa-mi sporeasca senzatia de confuzie. Perna, oricat de mult m-as fi straduit in timpul noptii, ramasese la locul ei. Cearsaful era mototolit langa capul meu, motiv evident pentru care, desigur, gatul ma durea. O zi groaznica va fi, ma gandeam deja, asemenea marelui filozof interstelar rearanjand cuvintele in propozitie. Amalgamul din adancul mintii mele se reflecta insa perfect in partea ei superficiala, cea in care imi puteam auzi gandurile. Gandurile mele… Chiar… ce cauti tu acolo?

Un fascicol luminos de desprinde din fasiile de papirus si-mi atinge covorul; precum o matroana versata, il biciuieste cu sadism, latindu-se pe masura ce astrul nenorocit sapa brazda din ce in ce mai adanca in dosul cerului, acolo unde e prea departe de privirile noastre pentru a-i urmari sacrilegiul. Acolo, chiar in spatele lor, privind pofticios, iar, tu.

In timp ce violul soarelui asupra cerului lasa urme tot mai adanci, acestea stralucind ca simboluri ale fecunditatii, fascicolul ajunsese sa-mi despice intreaga podea, indreptandu-se amenintator catre mine.

„Somul ratiunii naste monstrii” imi zic si ma ridic in capul oaselor, tarandu-ma spre fereastra. – De ce ma strigi iar? Vreau doar sa ma uit pe geam. Pietonii se deplasau rectiliniu, masininile se deplasau rectiliniu, se intersectau emanand lumini dogoritoare, explodand la intervale inegale in vapai verzi-albastrui. Arunc o privire sictirita patului, iar perna ridica o spranceana si ranjeste morbid, desvelinudu-si limba acoperita cu solzi serpentini. Aceasta se intinde cu miscarile unei lipitori esuate si se atasaza cordonului meu ombilical, smucind si contractandu-se, tragandu-ma inapoi in patul din care acum imi zambesti tu. Nu ma zbat, nu protestez in nici un fel ci ma asez cuminte iar perna imi fixeaza capul strangadu-ma de frunte cu limba ei. Fascicolul imi atinge tampla stanga si, incet, imi taie o brazda adanca de-a lungul fruntii, facand crestetul sa-mi explodeze cu o lumina verde-albastruie.

Vocea ta scrijelita de unghii pe pereti, figura ta pofticioasa din spatele soarelui si hoitul tau zambitor din stanga mea dispar incet in gaura deschisa in crestetul meu. Acesta se inchide cu pocnetul inversat al unui dop de sampanie. Dorm.

Am atat de multe motive sa inchid usa atunci cand imi faci cu ochiul ostentativ din coltul camerei alaturate… Tot ce faci e sa stai acolo, privind golul dintre noi, palpand cu mana ta ciunga fumul de tigara pe care il emani prin toti porii fara macar sa fi pus o tigara in gura in viata ta. Vad acum clar ca degetele iti sunt arse, in locul lor itindu-se din carnea diforma a mainii tale niste cioturi hidoase invelite in staniol in incercarea ridicola de a preveni un fapt ce deja s-a consumat, al carui protagonist ai fost, dar pe care il negi cu vehementa. Nu esti nimic mai mult decat intruchiparea esecului, o ilustratie spalacita trimisa pe post de carte postala, intr-un plic ce se vroia pestrit, aratand mai degraba a hartie igienica stropita de rahat.

Intr-un asemenea “plic” mi-ai fost trimis mie ca felicitare pentru fiecare nenorocire pe care voi avea norocul sa o ocolesc pe viitor. Cand te-am deschis aveai aerul unui inger gotic, privind cu un zambet stramb lumina ce cadea oblic pe peretele din spatele meu. Un zambet stramb in care figura ta se incorda cand insumi iti zambeam, pana cand intr-o zi pe care mi-o amintesc ca fericita te-am gasit in coltul tau de camera cu buzele lipite de becul veiozei aprinse, sorbind cu sete in timp ce tipai ca o gravida strangulata in plin travaliu. Cand m-am apropiat de tine becul s-a spart, iar cioburile pareau a-ti taia conturul buzelor prajite, acestea devenind treptat niste pete de culoare stacojie ce pareau sa difuzeze in albul murdar al fetei tale. Ti-ai sters gura de manerul fotoliului in care ti-ai facut culcus si mi-ai aruncat o privire plina de complicitate, de parca becul fusese lipit de buzele mele. Atunci am observat ca scorbura ce-ti ramasese larg deschisa in jumatatea inferioara a fetei iti era ingradita de dinti ciobiti, ingalbeniti de fum de tigara, fum pe care nu-l insiprasesi niciodata. Atunci mi-am dat seama de blestemul ce fusese aruncat asupra mea sub forma unei scrisori de dimensiuni medii, un plic ce se vroia pestrit dar arata si putea ca stropit cu rahat, continand o vedere de mari dimensiuni, impaturita in patru, in care silueta ta, desi in culori spalacite, se vedea clar, ca o fantoma pe care o vezi ca nor luminos, dar careia ii percepi la nivel subconstient si cea mai bine ascunsa trasatura.

Acum tii o lumanare aprinsa in mana si te pregatesti sa imi incendiezi ramasita de viata sanatoasa, ultima. Acum eu stau cu mainile intinse spre gatul tau, strangulandu-te de la distanta, incercand sa mi le lungesc pentru a ajunge la tine fara a ma apleca, fara a imi indoi genunchii, fara a ma prosterna in fata balegii aburinde ce iti tine loc de trup. Nu reusesc decat sa apuc manerul fotoliului, pe care il smucesc cu putere, o singura data, aruncandu-ti hoitul inca animat de spasmele amintirii pe podea. Din fericire lumanarea atinsese inaintea ta solul si te privesc cu scarba ce incununeaza succescul, luand foc, iti vad latele murdare arzand, amplificand flacarile, pana cand, in sfarzit din capatana soioasa singura reminiscenta este o bila neagra, fumeganda, mirosind a tutun. Nu ma mai pot intreba de ce esti asa. Nu pot si nu vreau. Nu pot decat sa-ti matur scrumul si sa ti-l arunc in toaleta, sa trag apa dupa tine in speranta ca in venele tale incinerate nu curgea sange de Phoenix. Daca da … buna inventie posta asta … via – buda…